Noaptea muzelor (în Bucureşti)

Noaptea muzelor în Bucureşti

Peste tot,

Muze în vitrine, expuse de artişti mândri, cu sacou la modă, explicând exact spectatorilor detalii intime şi fizice ale muzelor, note de subsol din manualele şcolare.

Şi oamenii sunt mulţi şi curioşi, au ochelari şi binocluri, şi telescopuri, monocluri şi microscopuri cu scopul să vadă muzele. Le admiră, le iubesc

(Cum să nu le iubeşti?!)

şi le sorb din ochi, dar şi fizic, cu buzele ţuguiate, ca pe lichide, le ating, le pipăie, le pun întrebări, stau la coadă pentru ele, cu palme unsuroase şi degete curioase şi le iubesc şi le privesc şi se îngrămădesc şi sunt şi eu în mulţime şi te caut, dar nu eşti…Nu eşti în nicio vitrină, muza mea?

Foarte bine.

Nimic nu-i imposibil

Aș vrea să pot să te urăsc. Să-ți fac ceva groaznic, ca să mă urăști înapoi și eu să nu zic nimic, pentru că nu-mi va păsa. Aș vrea să am puterea să te fac să plângi, pentru că, sincer, nu te-am văzut încă cu lacrimi în ochi și sunt foarte curios.

Dar nu pot să te urăsc, mi-e pur și simplu imposibil.

eu nu scriu necrologuri

Patru blocuri uriașe în jurul meu, impasibile și imposibile ca bezna abisală a cerului, găurit din loc în loc de niște stele pierdute, câțiva copaci uscați și morți se scutură în vânt, încercând să imite o coroană funerară ieftină

Becuri de stradă cu lumini aurii, candele electrice de-abia luminează cripta de beton cu apartamente de mahala. Ăsta e mormântul meu?

Prostii, asta nu e ultima mea țigară și nu sunt mort, sunt mai viu ca niciodată, o să le arăt eu lor, o să vadă ei când o să mă răscol și o să-i înec în sângele meu

Șerpi în fum

Șerpi în fum,

Inimi scrum,

Guri stropite cu parfum,

 

Lumănări,

Ard în zări,

Cheamă calde sărutări.

 

Ceas murea

În cafenea,

Und-erau doar el și ea.

Blockhausballade

În acest oraș murdar

Femeile cântă barbar

Și poeții care le iubesc

De iubire n-au habar!

În acest oraș foarte murdar.

 

În acest oraș murdar

Săracii strigă în bazar

Și se-nghesuie și se omoară

-Marfă pentru măcelar-

În acest oraș foarte murdar.

 

În acest oraș murdar

Se lăfăie un miliardar

Și banii lui sunt împărțiți

La chefuri, curve și caviar.

În acest oraș foarte murdar.

 

În acest oraș murdar

Ziua vine în zadar

Ce ce viețuiesc aici

Doar din bezna nopții-apar.

În acest oraș foarte murdar.

 

În acest oraș murdar

Le îndur pe toate, dar

Vei mai trece tu pe-aici?

Până atunci sunt solitar,

În acest oraș foarte murdar.

Nici Jack Nicholson nu ne mai poate salva acum

One flew east. One flew west.
One flew over the cuckoo’s nest.

 

Mai știți de mașinăria lui Kesey? Nu a dispărut, ci dimpotrivă, lucrează mai puternic ca niciodată. Mai nou, are și touchscreen. Și wireless, și Angry Birds, ca să nu te plictisești în timp ce te lobotomizează.

o mică seringă aurie și un flacon

Cerul începe să ardă în oraș – e momentul acela al zilei, când nu există seară și noaptea apare brusc, într-o secundă. Așa că dau drumul la lumină și trag perdelele, nimeni nu trebuie să vadă ce fac eu aici. Dintr-un apartament ieftin de deasupra mea se aud cântece lăutărești de inimă albastră, cântate la un radio cu guturai, coloană sonoră improvizată, cât timp scot din sertar o mică seringă aurie și un flacon. Nimeni nu trebuie să vadă.

Flaconul e pe jumătate plin de amintiri, dar nu mă tem, pentru că o doză mică mă ține destul de mult. Numele tău e scris stângaci cu un marker pe capac și de fiecare dată când îl citesc, îmi cad pleoapele și am halucinații, ducând la discuții imaginare cu tine. De parcă corpul meu știe ce urmează și începe să-și piardă controlul în prealabil. Heh, să mă fi văzut când am luat supradoză…uite, deja vorbesc cu tine. Fir-ar.

O înțepătură și asta a fost, încep să transpir, lăsându-mă moale pe pat…am muncit până când am făcut amestecul ăsta, dragă…un fir de păr de pe haine, o urmă de parfum de pe ici pe colo, gustul tău, răzuit de pe buzele mele cu un cuțit de scrisori, toate le-am amestecat într-un lichid parfumat, auriu și gros, dens ca ceața dimineței de septembrie, mercur portocaliu în venele mele, esența unei seri pictate pe zăpadă la lumina felinarelor…iisuse, încep să delirez…

…te văd din nou în fața mea, fum de crini se învârte melancolic în jurul tău, ceasuri mor și clape de pian…zâmbete viclene de reptile, șerpi încolăciți iar lacăte….lacăte….lacăte…

…dar nu-i nimic, ies în stradă, de câte ori nu am ieșit drogat pe stradă, oameni vorbind sau tăcând cu mine, iar eu mă uitam în gol, vedeam doar amintirile noastre, ce experiență, să treci prin lume gol, vid în capul tău, amintirile se învârt cu mine, prieteni, familie, se uită în ochii mei și nu văd nimic, ce e de văzut, un om pierdut, nu pierdut, știe unde e, dar nu știe pe unde trebuie s-o ia, merge în gol, se uită în gol, vede altceva, vede șerpi încolăciți…

…și lacăte cu chei secrete, ascunse în părul tău, ești frumoasă, ca un inel cu piatră de lună, aruncat într-un lac de argint, când te-am strâns cu solzii mei și m-am încolăcit în jurul tău, și nu era nici o oră, nici un minut, ci momentul acela al zilei, când nu există seară și noaptea apare brusc…

 

Les chauffeurs

În faţă: Şoseaua şerpuită a Coastei de Azur. În stânga te am pe tine, gonind cu viteză pe şosea, încercând să ţii pasul cu mine.

Am avut un start bun, nu-i aşa? Am pornit pe vreme bună, am demarat puternic, dar subtil. Am simţit fiecare arsură a asfaltului şi mirosul înţepător de benzină, ah….benzină… Şi de ceva timp încă suntem în cursă, ştergând peisajul, distrugând calcarul şi verdele acela luxuriant cu fum…ce naiba, suntem într-o cursă. N-am de gând să te las să mi-o iei înainte.

Iisuse, şoseaua asta nu se mai termină? Conducem de ore întregi, când se termină cursa asta? Avem o linie de sosire sau totul se termină când cedează unul? CE FACEM AICI? Nu mă auzi, nu? Din cauza motorului. Bine, fie. Mergem până când se întâmplă ceva.

Mai ţii minte când ne-a prins noaptea odată într-o cursă? Cerul era violet, iar lămpile aurii…şi mergeam la fel de repede ca acuma… Cine ştie cine a câştigat atunci, eu mai ţin minte doar luminile pe drum: lumină, beznă, lumină, beznă, lumină, într-o înşiruire fantastică, licurici electrici înfipţi în mari ace, aliniaţi decorativ de-a lungul drumului…

Sfinte, iar aberez şi-mi pierd concentrarea. Şi tu te joci cu mine, faci slalomuri meschine…Până când? Când se termină cursa asta? Mi-a înţepenit piciorul pe acceleraţie, cred că-mi pierd şi minţile…

Nu se mai poate aşa, mà cherie. E prea obositor şi nu se merită. E anost, trebuie ceva mai multă adrenalină, mai multă benzină, da benzină…ceva să-ţi înţepe nările. Tu ţine-te după mine, găsesc eu o ieşire. Uite, de exemplu, mergem tot înainte, da, tot înainte, chiar dacă şoseaua face stânga. Ai încredere în mine.

În faţă: Albastrul ireal al Mării Mediteranene. În stânga te am pe tine, jurându-mi că nu vom mai şofa niciodată.

Rit păgân

“I want to mix our blood

And put in the ground

So you may never leave”

 

 

   E eclipsă totală…Ne-au amorţit simţurile, diavolul are locuri rezervate în primul rând; Simţi mirosul de crini? Greu şi hipnotic, lasă-te jos, închide ochii, azi ai venit goală, nu ai nevoie de haine pe lumea cealaltă…

   Stingeţi luminile

   Coborâţi cortina

   Coboară-ţi cortina, catifeaua roşie peste trupul meu şi închide-ţi ochii, nu uita, trebuie să fie beznă…pentru noi, marii preoţi ai întunericului… Înjunghie-ţi buzele în pumnalele mele de os de rechin şi lasă-ţi sângele să curgă, potoleşte-mi setea

   Luna se reflectă argintiu în balta roşie…

   Întinde-te, pentagramă, peste altarul de fildeş şi sărută-mă; Sărută-mă în sincron cu urletele demonice de pe fundal – jocuri nocturne ale unor ciori de cerneală, pete de praf peste pânza neagră

   Potoleşte-mi setea

   Suntem prinşi în acest mare întuneric abisal, dansând dansul nostru satanic, fără lumănări, doar ceară purpurie termurând în pânza de oţel a unui păianjen arctic…Varsă-ţi părul de sânge peste marmura oaselor mele şi scurge-te, Mare Preoteasă, prin grilaj până îmi pătezi toată inima

   Potoleşte-mi setea

   Diavolul aruncă crini pe scenă

Ghici la cine mă gândesc

Ce faci baby? Te gândeşti la mine? Şi eu. De mult n-am mai stat gândindu-mă la mine. Pur şi simplu să moţăi pe scaunul de tramvai, gândindu-mă la mine. E liniştitor.

Fac şi eu o pauză – după ani întregi în care îţi duceam dorul şi-mi stătea capul doar la tine.  Te rog să mă înţelegi, am obosit şi eu. Să nu te superi…!

Chiar ieri m-am certat cu tine în mintea mea – nu că ar fi prima oară. Desigur că mi-ai întors spatele. Ca de obicei. Mă rog, n-ai decât. Eu tot acasă m-am dus şi desigur că te-am găsit tot acolo. În mintea mea adică.

Scuze, nu pot vorbi seara asta. Am gura leoarcă. Cu sânge. Mi-am lins rănile prea mult.  N-aveam ce să fac cât te aşteptam…am încercat să-mi ocup timpul…am încercat să număr stelele, dar n-am reuşit. M-au indus în eroare lămpile portocalii. Nici nu ştii unde se termină asfaltul şi unde începe noaptea aici. De altfel, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai mult mă conving că nici nu există stele în oraş. Poate faruri, taxiuri fără clienţi, puşti care se împuşcă sau bordeluri care nu-şi permit draperii roşii – dar nu stele. Heh. Aici n-ai loc nici să-ţi pui o dorinţă.

Păcat, chiar aveam chef să-mi doresc ceva în noaptea asta. Ei, n-a fost să fie. Nu-i nimic. Mă duc înapoi acasă. Dar sper ca-ntr-o zi să ne certăm şi pe viu.